Ce ți-e și cu scrisul ăsta!
De ce ne apucăm să punem pe hârtie cuvinte? Sau de ce nu ne apucăm? „Mie mi-e greu până m-apuc” îi spuneam mai deunăzi unui prieten. Și apoi am citit „Parfum de scrisoare” din „Provocări”le prietenului. Prietenul – Costel Agachi-Ram.
Nu mi-a plăcut niciodată să scriu scrisori. Pe vremea liceului, fetele din internatul unde eram cazați mai toți cei de la țară, scriau lungi scrisori de amor iubiților din alte licee sau de prin armăți. Toate începeau invariabil cu aceeași formulă – „Încă de la început…” și continuau cu starea vremii, starea colegelor pe care iubitul nu le văzuse neam, starea lucrurilor din clasa iubitei (iubitul nici nu știa în ce clasă e respectiva) și tot felul de alte banalități pe care iubita le privea ca și cum ar fi avut o crucială însemnătate și pe care iubitul, pot să pun pariu, că nu dădea doi bani plus o mulțime de citate, reflecții, gânduri pe care iubita le copia fără nerușinare din cărți și le servea apoi iubitului ca și cum ar fi fost zămislite de străfundurile unei minți geniale dar nedescoperite de marele public.
Dar până la coadă … se scria, fără sens, logică, gramatical sau nu, se scria.
Acum se scriu mail-uri, scurte, concise, la obiect, cu două puncte și paranteză închisă, cu cratimă și alte combinații de litere, se dă copy/paste, ctrl c, v și altele. Pe vremuri iubitul nu știa starea vremii la Arad decât dacă-i spunea iubita, acum dă un Google search și află și dacă vecinei iubitei i s-au înecat corăbiile datorită furtunii din sufletul soțului, știe iubitul tot ce s-a întâmplat în clasa colegei fără să-i spună ea – colegele au pus filmulețe pe youtube cu întâmplările din clasă, că doar toate întâmplările sunt, cum spuneam, de o crucială însemnătate.
Și atunci, mai scriem? Și de ce s-o facem dac-o facem?
De dragul de a vedea cuvintele aliniindu-se unele după altele, de dragul mișcărilor mâinii care ține „pixul cu gel”, de dragul caracterelor ondulate, lărbățate, mici, mari, groase, anemice, puternice, cu înflorituri, de dragul liniilor îngroșate cu care tai ce nu-ți convine, de dragul chinului minții care se opintește la cuvinte, la sinonime, la neologisme și arhaisme, de dragul căutărilor frenetice a unor sensuri, de dragul emoțiilor, a „thril-ului”, de dragul așteptărilor pe care le ai de la tine citit de alții sau doar de tine.
Și mă apuc, greu ce-i drept, dar mă apuc. Totdeauna când mă apuc de scris mă cuprinde o groază imensă, copleșitoare, chinuitoare că nu voi reuși să scriu tot, bine, frumos, pe înțelesul altora. Și apoi cuvintele aleargă pe foaie sau pe monitor, cu pete de cerneală sau mișcări de cursor și teama dispare, și uiți de ea ca și cum n-ar fi existat și uiți de tine și-ți lași gândurile să se topească pe hârtie, să prindă formă și contur; te contopești cu ciornele, devii una cu monitorul ori stiloul ți se transforma într-o prelungire firească a mâinii. Scriu vrute și nevrute, îi las bilete de amor soțului (să le găsească dimineața – să citească și el ceva la cafea), scriu despre flori, iubire, ură, străzi, copii și oameni mari, scriu, scriu, scriu…
Aștept apoi cu înfrigurare și neliniște, cu tremur de coarde de inimi, cu o teamă și mai mare, aștept „să mă citească” cineva.
Dar până la așteptat … ce greu e să te-apuci!
Respectul meu pentru, îmi place să cred prieten – Costel Agachi – Ram
